Plouă drăceste ! -2- în Germania, Luxemburg și Belgia

Cand mai ploua, cand se mai opreste. Si iar ploua si iar sta… Pe asa o vreme intru in Germania si ma hotarasc sa o tin drept, pe autostrada.

Colac peste pupaza, lucrari de intretinere ingreuneaza circulatia – dar le fentez pe banda de urgenta – iar eu imi doresc sa ajung la Munchen cat mai repede – acolo locuieste Harald, un vechi prieten si vad Munchenul ca pe-un refugiu. Vremea ma amageste, ma enerveaza si ma deprima totodata si ma forteaza sa fiu atent doar la drum.

Harald imi da indicatii precise pe unde sa intru in München si unde anume ma asteapta, dar cand autostrada se lateste la nici nu stiu cate benzi, nu ma mai pot inscrie pe banda corecta, viteza celorlalti e de vreo 120 si eu, paralizat de spaima, de-abia merg cu vreo 90, inclestat pe mobra ca o pisica (uda). Asa ca intru pe unde se nimereste si niste germani de culoare imi dau solutia salvatoare: sa ma tin dupa un autobuz care are statie chiar in piata in care trebuie sa ajung. Ceea ce si fac, iar locul de intalnire este in preajma centrului orasului. Este de neimaginat si trebuie sa vad cu ochii mei ce a insemnat razboiul: majoritatea cladirilor au fost rase de pe fata pamantului, sunt inlocuite cu banale constructii – pastrand insa regimul de inaltime si celelalte caracteristici ale zonei – si doar pe ici pe colo mai rasare vreuna istorica.

In tot locul sunt biciclisti, parca mai multi ca peste tot. Harald imi spune ca e cel mai comod si mai ieftin – si el si multi munchenezi prefera bicicleta. Fara sa bag de seama ma aplec peste o pista de biciclisti cand fac o poza si sunt apostrofat aspru de un biciclist, mai sa dea peste mine, nici macar nu a schitat ca vrea sa incetineasca, doar a racnit ceva in germana. Aflu ca trebuie sa fiu atent cu ei, biciclistii pedaleaza cu viteza si nu s-ar opri cata vreme sunt pe teritoriul lor. Femei sau barbati, pedaleaza hotarat peste tot… Teritoriul lor, desi delimitat in benzi clare, pare a fi intreg orasul…

Bem o cafea in centru, langa poarta medievala de intrare – cam tot ce-a mai ramas din zidurile vechi muncheneze – si las motocicleta, cu teama, pe trotuar. Ma framanta disciplina germana si stau ca pe ghimpi, nu-s prea sigur ca motocicleta e bine parcata asa ca intreb un „parcator” – care arata ca un politist- si raspunsul lui ma descumpaneste, nu este riguros si aspru, asa cum ma asteptam: cica e ilegal parcata dar pentru ca nu incomodeaza circulatia – nici a pietonilor, nici a bicicletelor si nici a masinilor, o pot lasa acolo linistit… 🙂

Ma mai invart prin oras, nu ma da pe spate in nici un fel, cladirile sunt cuminti si aliniate si cam atat… Nici macar o curatenie perfecta, asa cum imi inchipuiam, nu intalnesc (austriecii sunt de departe mai buni la asta). Este primul mare oras ce-l vizitez si e putin dezamagitor… Ma asteptam la un spectacol si intalnesc doar o atmosfera normala, usor apasatoare si plata.

Dupa o raita prin oras parchez motocicleta in curtea interioara a cladirii unde locuieste Harald (langa vreo 20 de biciclete ale vecinilor si o Vespa de colectie) apoi incepem batalia cu o hoarda de beri Augustiner – tipic muncheneze si nepasteurizate, drept pentru care pot fi savurate doar pe o raza de cel mult 100 de km – nu inainte de a completa electrolitul din bateria mobrei cu un pic de apa distilata din fierul de calcat al lui Harald. Las bateria la incarcat peste noapte; regulatorul de tensiune nu functioneaza corect si imi e teama ca raman fara curent electric, asa ca port in bagaj si redresorul pentru baterie… In curtea interioara e o liniste perfecta si-ti vine sa vorbesti doar in soapta,  nici un zgomot cat de mic de la vreun copil, pasare sau animal. Las`ca behaim noi pana in noapte, tarziu, luptandu-ne cu berile si depanand povesti….

Plec intr-o dimineata frumoasa din Munchen. Pastrez drumul pe autostrada 8, pana la Karlsruhe, urc pe pe 65 ce duce la Mannheim apoi cobor de pe autostrada la dreapta, pe o scurtatura spre  Saarbrucken. Ploaia se porneste din nou, de asta data cu vigoare si ma imobilizeaza in oraselul Landau in der Pfalz .

E clar ca nu pot merge mai departe astazi. Sunt imobilizat in zona comerciala de la marginea orasului pentru ca ploua draceste. Privesc adapostit sub copertina unui magazin parcarile triste de supermarketuri ce ma inconjoara si apa ce se scuge siroaie de pe mobra mea. Privelistea ma deprima al dracului… Incep sa intreb de un hotel; mai nimeni nu vorbeste engleza si aia de o rup cat de cat habar n-au de vreun hotel… Trag speranta ca ma pot intelege cu doi tineri, insa astia nici nu ma baga in seama, le fac semne si le vorbesc, ei pur si simplu ma ignora si se cara. Chestia asta ma enerveaza; ma urc imediat pe mobra injurand toata infatuarea natiei germane si plec prin ploaie, bajbaind. Norocul imi scoate-n cale un magazin moto; imi cumpar o salopeta de vreme rea si cei de-acolo imi ofera o cafea si imi deseneaza o harta catre un hotel. Gasesc hotelul inchis… Ploua. Continui cautarea: pur si simplu ma invart pe strazile orasului, prin ploaie. E un oras cochet, ma uimeste  o sala de concert superba , Jugendstil.  O vad din mers. Ploua… Comunic dificil cu oamenii de-aici: lasand la o parte ca astia inteleg numai germana, mi se vorbeste din varful buzelor si sunt expediat mereu cu o politete rece. Un motociclist ud nu inspira prea mult respect, nu? Cu chiu cu vai gasesc o camera de hotel la un pret abordabil si culmea, in centrul micului oras – dupa ce am trecut prin vreo 5 hoteluri (unele inchise, altele pline iar la singurul  ce-avea camere libere era 75 de eur cea mai ieftina…) si descopar un internet-cafe` cu bere la pret acceptabil. Izbutesc sa scriu cate ceva prietenilor motociclisti ce ma incurajeaza, dar nu mare lucru pentru ca tartorul de la net ma cam goneste afara chiar inainte de expirarea timpului platit… Orasul acesta mic, Landau, e superb.  A scapat neatins de razboiul mondial, e bine aranjat pana-n detaliu. Dar ma face sa simt pana-n maduva oaselor ingamfarea germana. Iata ca si in cazul nemtilor putem spune: „Ce tara frumoasa! Pacat ca-i locuita! „

Parasesc Landau cu oarecare scarba, strang din dinti si merg cat de bine pot eu prin ploaie spre a scapa mai repede din Germania. Ma simt usurat ca de o povara cand ma vad in Luxemburg   pe sosele locale pustii, insorite si perfect semnalizate (la iesirea din localitate sunt indicatoare si cu numele celor ce urmeaza); printre satele ce au case ca de jucarie si mai opresc sub umbra unui viaduct impresionant, la o tigara, in compania unui biciclist, calator si el.

Il sun pe Gaxel din Diekirch, Luxembourg si-mi spune ca nu mai am mult, urmeaza sa-l mai sun cand ma apropii de Namur. Dar nici nu fac nici 300 de metri mai departe ca un tanc Sherman ma momeste sa vizitez  un muzeu militar . In decembrie 1944, armata germana a lansat pe-aici ultima sa ofensiva, parte a bataliei_din_Ardeni . Zic sa arunc o privire si raman vreo doua ore… Ma uimeste ca muzeul nu se axeaza doar in a slavi invingatorii, invinsii sunt si ei prezentati cat se poate de consistent iar miza este mai curand latura umana a soldatilor decat gloria bataliilor.

Mormane de echipamente militare originale (unele sunt si de vanzare, la un pret modest), tehnica de lupta si diorame expresive ma arunca-n timp, mai mult de 60 de ani.  La loc de cinste, Zündapp KS 750 , zisa si Zundapp Saharian, prima mea iubire moto… In `89 gasisem una de vanzare in Bucuresti, bine restaurata. Proprietarul voia pe ea 16 mii de lei de-atunci sau un televizor color…

Incalec si plec mai departe, intr-un ritm pe cat posibil sustinut. Traversez paduri dese ce pastreaza multa umezeala si e frig de zici ca-i toamna; pe jos e un soi de mazga ce imi acopera viziera, imprastiata de masinile ce ma depasesc. Ridic viziera si apoi renunt si la ochelari, pentru ca in doar cateva minute se acopera si ei cu mazga. Merg fara ochelari, e singurul fel in care pot vedea cat de cat pe unde merg si in sfarsit drumul iese din padure si mi se dezvaluie culori minunate, intarite de norii de ploaie de care nu scap.

In satele belgiene, in sfarsit, intalnesc si case cu arhitectura moderna, de foarte buna calitate; dar nu am timp sa opresc; vizita printre tancuri si piese de artilerie mi-a rapit timp, nu vreau sa intarzii excesiv… si zaresc in oglinda un motociclist care ma depaseste si apoi pune semnal de dreapta; opresc si eu, e Gaxel!   A iesit sa ma intampine cu muuult inaintea orasului sau, Namur , desi nu ne-am cunoscut niciodata – doar am schimbat replici pe forumul moto  unde amandoi, uneori, socializam cu alti motociclisti… Continuam drumul impreuna si Gaxel tine sa imi prezinte cateva dintre cele mai vestite beri belgiene, dar mai intai ne intalnim cu Gica (un alt motociclist ce tocmai s-a intors dintr-o calatorie moto in Pirinei) si legam motocicletele impreuna, in parcarea Universitatii din Namur. Pe-a mea baietii o fac sandwich si cu numarul la spate intre motocicletele lor, pentru ca desi e mai prapadita, sa fie in siguranta in caz de la o adica…

Setea e mare, Gaxel insa are frigiderul pregatit asa ca radem la iuteala ceva beri si plecam toti trei sa luam pommes frites dintr-un loc renumit pentru calitate, anume o baraca de langa gara, unde e coada mereu. Iar cu ocazia asta, gara unui orasel cu doar vreo suta de mii de locuitori ma face praf…

Doamnelor si domnilor, Gara din Namur:

Dam o raita toti trei prin oras; intamplarea face ca a doua zi sa fie Ziua Nationala; un grandios foc de artificii se oglindeste in apele ce traverseaza orasul; mii de locuitori privesc adunati pe maluri, unii cu scaunele sau in sezlong, cu binocluri ori lunete. Terasele sunt pline, ne amestecam si noi in multime iar mie mi se pare incredibil cata normalitate degaja oamenii unei tari fara guvern  de aproape 500 de zile…

Noi insa ne vedem de ale noastre: a doua zi inspectam „fiarele” si le curatam si ungem lanturile, iar spre seara iesim impreuna cu motocicletele intr-un tur prin imprejurimi.

 Urcam la Citadela orasului Namur, traversam sate mici si aproape pustii, vizitam o manastire impresionanta ce arata mai curand ca o cazarma cu cruce, iar cireasa de pe tort este Dinant, orasul in care s-a nascut inventatorul saxofonului, dl. Adolphe Sax. La intoarcere urcam iar la Citadela; panorama stralucitoare a orasului si zidurile impresionante imi rapesc mintile, drept pentru care mi le racoresc cu multa bere, intovarasit de cei doi buni prieteni.

 

Gaxel a hotarat sa ma intovaraseasca la drum pana in Anglia, urmand sa mergem impreuna pana-n dreptul Londrei. Asa ca in zori plecam la drum pana sa se lumineze de ziua, biciuiti de o ploaie marunta. Iar pe la vremea pranzului suntem imbarcati pe ferryboat, in drum spre insula…

CLICK AICI PENTRU INTREAGA HARTA A CALATORIEI

CITESTE MAI DEPARTE

VEZI EPISODUL PRECEDENT