Cernăuți Чернівці Chernivtsi Czerniowce Tschernowitz

Cernăuți este un oraș din nordul Bucovinei. Râul Prut trece prin oraș.

 Este atestat documentar la 1408, într-un act al lui Alexandru cel Bun, Domn al Moldovei. Lucru semnalat și printr-un un imens panou din centru, ce serbează astfel vârsta orașului, mai mare de 600 de ani.

Dupa 350 de ani de la atestarea documentară, Cernăuți devine parte a Imperiului Habsburgic – întregul ținut nordic al Moldovei fiind făcut cadou austriecilor de către Imperiul Otoman. Bucovina era, până în anul anexării ei – 1775, o parte constitutivă a Principatului Moldovei. Ținutul este atestat pentru prima dată într-un document emis de cancelaria domnească a Moldovei în timpul lui Roman I (1392). Bucovina rămâne sub administrație austriacă aproape 150 de ani. Cernăuțiul a devenit capitala Ducatului Bucovina la 1850. În 1918 Cernăuți -ca și întregul ținut Bucovina- a întregit România Mare. In 1940 a fost ocupat cu forța de URSS, împreună cu nordul Bucovinei, în urma întovărășirii între Stalin și Hitler – așa a ajuns sa fie alocat RSS Ucrainiene. Un an mai târziu a fost recucerit de România. In 1944 Armata Roșie l-a reanexat Uniunii Sovietice, după lupte grele. Cernăuți este azi parte a Ucrainei.

Centrul orașului este edificat în forma de astăzi în timpul administrației austriece.

Universitatea din Cernauti a fost înființată în 1875 – o instituție  renumită în tot Imperiul Austro-Ungar. Arhitectura universitătii este de excepție – ansamblul este inclus în lista Patrimoniului Mondial UNESCO. Nici nu-mi vine-a crede cât de multe nume din cartea de istorie a românilor au studiat aici sau sunt legate de acest oraș. Mi-a povestit – cine credeți?- paznicul universității !!! – despre Sextil Pușcariu, Grigore Vasiliu Birlic, Eminescu, Ciprian Porumbescu, Aron Pumnul sau Părintele Stăniloae. (Lista lungă a personalităților acestui oraș o puteti găsi aici.)

Străzile din centru păstrează uluitor atmosfera anilor 1800. Clădirile sunt în stare bună, multe sunt renovate si în tot cazul, nici cele aflate în stare mediocră nu se apropie nicicum de imaginea dezolantă a celor din București. Inserțiile de arhitectură sovietică sunt rare în centrul orașului, aproape inexistente. Ai senzația că te-ai întors în timp, mai zdravăn decât în multe orașe occidentale vestite… și foarte mulți oameni de aici vorbesc, înca, româneste.

Știați că Traian Popovici, primar la Cernăuți în anul 1941, a salvat de la ucidere 20.000 de locuitori evrei ai orașului? A fost decorat de Statul Israel cu titlul „Drept între popoare” pentru demnitatea sa. Un erou mai puţin cunoscut, dar la fel de curajos ca germanul Oskar Schindler.

Statuia Olgai Kobyleanska (scriitoare), în fața teatrului ce-i poartă (acum) numele.

Tancul sovietic străjuieste orasul. „Nimeni nu este uitat, nimic nu se uită!”

Gara Centrală.

Strada Mihai Eminescu.

Clădirea în care Ciprian Porumbescu a oferit publicului primul spectacol.

Si ostașul sovietic eliberator. Florile, toate, sunt din plastic.

O atmosferă cumplită de lumea a 3-a, cu oameni modești ce oferă spre vanzare tot felul de prăpădenii înșirate pe pături, celofane ori ziare, o atmosfera opusă strălucirii din centru – unde întalnești lumea  elegantă, femeile frumoase, cafenelele cu staif si poleiala modernității – m-a intampinat la periferia orasului.

Contrastul este brutal.

Chiar și aici însă, într-o margine a pieței de vechituri, orasul e presărat cu suflete frumoase. Cei doi copii oferă spre adopție pui de pisică.

Incă de la graniță oamenii mă întrebau: „ați venit pentru concurs?” La hotel, la fel. Pe stradă, la fel… Practic, tot orasul știa de acest concurs, numai eu nu. Si în momentul în care m-am lamurit despre ce-i vorba, am zis ca nu se cade să ratez: o etapă de cupă mondială : motocross cu motociclete cu ataș ! Așa că m-am prezentat la ora primei manșe, după o nouă tură prin orașul istoric.

Pista de concurs cu toate imprejurimile ei era ticsita cu lume. Mii de oameni.

Batrânei cu coifuri de hartie in cap, mame cu copii in carucioare, tatici cu copii mai mărișori pe umeri, tineret dar si mai batrâiori s-au adunat sa priveasca concursul. Nu predominau motociclistii in public – desi spectatorii motociclisti aveau o zona aparte – ce am remarcat, anume ca numarul covarsitor de spectatori era format din locuitorii obisnuiti ai orasului. Gratare si bere ca si pe la noi, insa atmosfera cu totul civilizata. Motocicleta am lasat-o pe un damb – pur si simplu am lasat-o in plata Domnului, in spatele unui grup de spectatori, cu casca agatzata de ghidon – oamenii s-au fotografiat cu ea însa nimeni nu s-a bagat sa umble la motor, sa strice, să o incalece ori sa fure ceva. Foarte multe intrebari despre motocicleta – am constatat ca ucrainienii (contrar zvonurilor rele) sunt oameni de isprava, veseli si foarte comunicativi, chiar si cand bariera lingvistica nu poate fi escaladata (desi la Cernauti multa lume stie romaneste, o alta surpriza placuta). Astfel, entuziasmati de motocicleta, ori de steagul romanesc arborat, ori cine stie de ce, nu o singura data au venit oameni care m-au imbratisat , poftindu-ma sa beau cu ei, necontenind în a-mi vorbi în ucraineana. A trebuit sa declin toate ofertele, intrucat in ziua concursului a trebuit sa plec spre casa, dupa prima mansa (a doua era la ora 16 si era prea tarziu ca sa mai ajung acasă pe lumina).

Multimea de spectatori izbucnea in urale ori de cate ori riderii apareau in goana, invaluiti in valvataie de praf; lucrul acesta se intampla de fapt pe tot circuitul cursei, insa pista era foarte mare si de unde ma aflam puteam vedea doar o bucatica, insa ovatiile se auzeau si atunci cand motociclistii ajungeau in celelalte sectoare ale traseului. Ce sa zic… Am ramas masca. Este uluitor sa vezi atata lume incurajand viguros concurentii unei asemenea curse. Practic, intr-un iures nebun si intr-o valtoare de praf, echipajele apareau in goana, in palcuri, sarind peste damburile pistei; concurentii se tatonau feroce iar urletul motoarelor era uneori acoperit de vuietul publicului. Nu mi-a facut impresia ca publicul incuraja o echipa anume, era de altfel imposibil sa deosebesti echipajele: datorita vitezei, a prafului si a lipsei de vizibilitate asupra ansamblului.

Am numarat vreo 15 drapele arborate la start, unul e rosu galben si albastru. Este al Republicii Moldova. Si ce m-a frapat mai dihai la acest concurs: atmosfera extraordinara.

Tot la Cernauti am inteles, pe viu, ceea ce vrea sa inseamne, de fapt, expresia „picioare pana-n gat”. Este un fenomen de masa… Este primul loc din lume in care intalnesc femei macar la fel de frumoase precum romancele. Sunt aici zeci de femei suple si lipsite de vulgaritate in felul in care se prezinta. Practic, strazile centrale sunt toate populate cu aparitia acestor femei impecabile, cu corpul perfect si chip de papusa, imbracate ingrijit. Pare-se ca toate au ochi albastri… Unele au fost prezente si in multimea adunata pentru concurs.

Echipajul cu numarul 1 de concurs.

Militia vegheaza. Si in oras dar si in afara lui, impanzeste strazile.

Observati, rogu-va, cum in liziera de la marginea pistei sunt mii de oameni si imaginati-va cum toti acestia striga, incurajand riderii, atunci cand acestia ajung in dreptul lor.

Concursul a fost comentat in direct, erau difuzoare mari in care se auzea un comentariu alert, insa doar in ucraineana. Numeroase echipe de filmare din toate unghiurile posibile au transmis cursa, filmarea fiind facuta inclusiv dintr-o drona ce a survolat tot timpul zona de concurs. Este greu de descris in cuvinte o asemenea atmosfera… Tot respectul concurentilor, dar si publicului si jos palaria pentru asa o organizare, cum eu nu am mai vazut !

Suferinta orasului este infrastructura. La Cernauti capacele de canal lipsesc deseori, atunci cand exista sunt infundate adanc inauntrul canalului iar in jurul acestuia este musai o groapa. Adanca adesea chiar si de 30 de centimetri. Piatra cubica este stirba si plina de valuri iar soferii conduc haotic, intr-un mod aproape dement. Fotografia ilustreaza o situatie banala a strazilor orasului. Practic, fara exceptie, fiece canal te pune in pericol. De moarte.

Insa nu amintirea drumurilor cumplite imi staruie in minte cand parasesc orasul, ci imaginea romantica a strazilor sale, savoarea anilor trecuti, gagicile mișto și oamenii prietenoși intâlniti aici.

La revedere Cernăuți, Чернівці, Chernivtsi, Czerniowce, Tschernowitz !

Vezi cum e la 2.750 m, în Passo dello Stelvio