Prin regiunea Languedoc, o tai dinspre Millau spre sudul francez.
Peisajul, casele, tot ce îmi văd ochii sunt al dracului de mișto!
Catedralele gotice împușcă cerul aproape în fiecare sat…
Iar la umbra podului medieval mă răsfăț cu un picnic.
…
La pomul lăudat -cică- să nu te duci cu sacul! Deși fortăreața Carcassonne este spectaculoasă, aglomerația de aici îmi spune să îmi văd de drum…
Așa că, pe drumuri de țară, explorez împrejurimile.
La orice brutărie rurală simți un aer tradițional, neschimbat de consumerismul deșănțat întâlnit în toate zonele poluate de turismul agresiv. Deși sunt doar un călător prăfuit, oamenii mă întâmpină aici cu un firesc bonjour, monsieur iar interacțiunea cu localnicii este foarte plăcută – am evadat din malaxorul turistic în care singurul lucru ce contează sunt banii pe care-i cheltui. Dealtfel, francezii sunt cu adevărat foarte politicoși -am constatat asta și chiar dacă uneori politețea lor este numai de fațadă mereu mă căznesc (pentru că eu sunt un tip mai direct) să le răspund în același stil ceremonios, deși atunci când fac asta în engleză observ o ușoară crispare – ei nu doar că nu prea vorbesc engleză, ci sunt iritați, chiar, de limba aceasta 🙂
Si în poza de mai jos NU este o catedrală. Este o universitate din secolul XIII.
Sunt într-un sat de pe lângă Foix -Montreal pe numele lui- și de-aici, după o tură prin Pyrénées Ariégeoises, mă urc iarăși pe autostradă pentru că îmi e poftă de apă, de cea a Atlanticului …
După ce am venit dinspre Biarritz, pe coasta oceanului, nu m-am prins că am traversat în Spania: doar indicatoarele de circulație -care brusc sunt scrise numai într-o limbă hârșâită- îmi spun asta. De pe drum, mai mult ca sigur că separatiștii basci au furat indicatorul care marca granița Spaniei. Sunt în San Sebastian și savurez clocotul străzii și al cârciumilor care împânzesc locul…
Dar mă întorc la ocean. Mă fascinează zgomotul și culoarea lui…
Bascii sunt cam ciudați. În afară că vorbesc o limbă aspră, care îmi aduce aminte de sunetul unei table ruginite scăpată pe jos – deși ei săracii se străduiesc să fie drăguți – te privesc cu o căutătură mai tot timpul închistată și îmi fac impresia unor oameni nesiguri și tăcuți. (De obicei, cred eu, oamenii tăcuți sunt nesiguri pe ei și au mai mereu câte ceva de ascuns – și felul acesta închis de a fi ascunde mai mereu dificultățile tulburătoare ale acestui tip de oameni). In plus, bascii au și alegeri politice bizare – cel puțin pentru noi, cei care am învățat pe pielea noastră, cu vârf și îndesat, ce e aia socialism …
…
Cam ăsta a fost traseul de până acum. Intr-o vreme rece, tulbure și apăsătoare, încalec motocicleta la malul Oceanului Atlantic și plec: spre Bilbao și Munții Pirinei.
.
Haide, către Pirinei și Mediterană!
Click acilea, să vezi cum a fost până la Atlantic!
Brutaria rurala cu produsele ei imi aduce aminte de ocarte cititta de curand, a carei actiune se petrecea partial intr-un sat din Franta in timpul razboiului, iar eroina principala , „Fata pe care ai lasat-o in urma” (titlul cartii) se ocupa de o astfel de brutarie.
Da, sunt câteva fete frumoase prin brutăriile astea… 🙂