„Ați venit la bâlci, la noi?” -1- în România,Ungaria și Austria

Plec cu intarziere, ma tarai pe drum, toropit. Si ajung de-abia la Horezu, in prima zi. Dibuiesc o pensiune ce se dovedeste a fi a primarului unui sat din apropiere si surpriza: omul a fost motorist in tinerete – CZ Sport 250 cc . Beau ceva beri cu dl. primar si raspund tuturor intrebarilor legate de traseu, motocicleta, echipament si altele asemenea.  Fiul sau are vreo 16 ani si multe intrebari, la randul lui… De-abia a doua zi pe la 10 ma urnesc din loc si o tanti de la un mic popas de langa Polovragi, unde m-am oprit sa-mi beau cafeaua, imi spune – stergandu-si mainile de sortz: „Ati venit la balci, la noi ?” Nu, ii spun… merg mai departe… „Pai unde ?”  In Anglia… „Aaaaa… luati-o p-aici la dreapta, e balciul aproape; la nici doi kilometri.” Zic: Bre, am drum lung… Ea: „Domnule: MERGETI LA BALCI ! Ce naiba, nu intelegeti ? Sunt doar 2 km ! Au venit cu marfa din toata tara si chiar din strainatate !” Ca sa fie mai convingatoare, isi trage un scaun la masa mea, imbratiseaza mamos casca lasata alaturi, mangaind viziera cu palmele uleioase de la tigaie… Platesc 1,5 lei cafeaua si izbutesc sa incalec mobra spre mai departe, profitand de un moment de neatentie…

CLICK AICI PENTRU INTREAGA HARTA A CALATORIEI

Intersectez celebrul drum 66 si apoi merg „atza” spre granita de vest,  caldura ca de cuptor ma forteaza sa merg sustinut.

Scap de aglomeratia de la Nadlac, razbind prin Turnu (ca directia Cenad – pe unde aveam de gand sa ies in Ungaria, mai de-a dreptul spre Szeged- la un moment dat nu mai e semnalizata) asa ca ma pomenesc intr-o mare de TIR-uri, turbat de caldura, respir praf si fum de motorina. Dar vama din Turnu e libera. Urmeaza un drum superb si pustiu. Se insereaza si Szeged ma intampina cu tunete, fulgere si o ploaie torentiala. Astept intr-o benzinarie pana ce se opreste ultimul strop si iar la drum! Caut o pensiune dar gasesc un hotel stralucitor… insa receptionera imi gaseste o pensiune pentru bugetul meu, suna si imi confirma ca-s locuri libere, apoi ma invata sa ajung acolo, asa ca innoptez la Fenyő Panzió – pe drumul 55, nu departe de Szeged. Gazda imi baga motoreta in curtea interioara acoperita, langa bicicleta dumneaei si navetele de bere, in siguranta si sub cheie. Pe care-l mai aud ca zice ceva de unguri il mananc de viu! 🙂

De dimineata ung lantul si optimizez catrafusele, apoi savurez drumurile locale maghiare. Cu exceptia faptului ca intalnesc deseori fagase de la camioane, drumurile-s bune iar Ungaria rurala ma surprinde printr-o aparenta bunastare: proprietatile sunt ingrijite, campul este lucrat cu dichis iar mai toate casele de tara au flori in curte sau la geamuri.

Trec Dunarea la Baja si traversez sate incantatoare. E liniste si pace, circulatie ok, intalnesc putine masini pe drum insa multe motociclete, e weekend. Proprietatile sunt restaurate, par mai curand case de vacanta. Opresc sa fac cateva poze. Un localnic se opreste din tuns iarba. Vine si ma-ntreaba, pana sa scot aparatul foto, aratand spre moto si spre mine, daca suntem ok… eu multumesc de intrebare si spun de poze, omul atunci saluta cu voiosie si isi vede de iarba…

Mi se nazare de la o vreme sa caut o sarma pe jos. Din mers, dar si opresc uneori, cercetand in marginea drumului dupa o bucata de sarma, cat de mica. Nimic! Cautatul sarmei devine o obsesie, imi fac in gand planul ca o pot inlocui si cu o bucata de sfoara, imi arunc privirea pe langa garduri, nimic! Opresc prin marginea satelor ori prin locuri de stationare: nici gunoaie si nici sarme sau capete de sfoara! Nimic! Asa ca la carciuma sateasca unde mananc cel mai bun gulyás din lume (are la intrare un indicator ce-l interpretez drept „accesul permis carutelor”) dupa ce am cercetat gardurile toate si nimic, intreb de o sarma iar ospatarul imi daruieste o ditai bucata de sfoara…

Sa vedeti la ce imi trebuia: intalnesc din ce in ce mai multe motociclete, majoritatea touring sau cruiser; multe au arborate drapele; nu doar al Ungariei: zaresc steagul Poloniei, al Cehiei, al Italiei si chiar al Norvegiei. Si imi amintesc de rugamintea lui Mario, de a-i aduce un mic tricolor… realizez ca am doua steaguri romanesti in bagaj! Mario locuieste in Bergamo si ma intrebase daca as putea sa-i aduc unul; neputandu-ma hotari, am luat unul mai mic si altul putin mai mare, cu gand ca i le voi darui pe-amandoua. Nici nu imi trecea prin cap sa port la vedere tricolorul pana ce am intalnit atatia motociclisti ce calatoreau „sub drapel”… Si atunci mi s-a facut rusine ca eu am doua in bagaje… ei bine, pe cel mic l-am arborat eu… dar statea cam pleostit fara o sarma sa-l tina mai tzeapan, asa ca din sfoara primita tai o bucata si-l leg in asa fel ca sa fluture mai viguros iar restul de sfoara „il pun bine”, ca nu se stie.

Lacul Balaton nu e cine stie ce sau poate ca nu am nimerit eu in zona cea mai frumoasa. Nivelul apei a scazut mult si oamenii merg zeci de metri prin apa mica pana se pot balaci in voie. Opresc cu harta-n mana in dreptul unor terase si dintre turistii despuiati, de plaja, ma observa un domn intre doua varste ce se apropie si ma intreaba din ochi ce-as vrea. Intreb in engleza de drum si-mi zice: „hai, futu-i maica ma-sii, sa vorbim pe romaneste!” 🙂 Ma invita la masa, imi ofera un suc rece. Ma intreaba despre calatorie si despre ce mai e prin tara,  imi povesteste cu ochii aproape umezi de emotie despre vremurile bune din tara si prietenii romani… Dl. Lehrer este svab din Romania. A fost vandut de catre Ceausescu nemtilor , in anii `80, precum majoritatea etnicilor germani din Romania. Desi neamt, nu-i place in Germania. Prefera sa locuiasca in Ungaria, langa Balaton si ma invita la casa lui aflata nu departe de lac – daca doresc sa raman peste noapte. Insa e devreme si mai am de mers pana se intuneca, asa ca imi iau la revedere de la dl. Lehrer iar pana la lasatul intunericului traversez granita in Austria …

Raman peste noapte la Königsdorf – nu departe de granita, un sat cu doar 700 de locuitori dar care ma lasa masca, pentru ca dau ochii cu obsesia austriaca pentru curatenie: gazonul este impecabil, casele sunt simple, mici si curate, flori in geam iar gardurile sunt din plante (mai mult o semnalizare a spatiului privat  decat o separare de cel public). Este greu sa-i spui sat, este mai curand un mic orasel. De fapt, de-aici incolo nu mai intalnesc nici un sat in acceptiunea romaneasca a cuvantului, de-abia in fosta Iugoslavie dar nici macar. Restaurantul pensiunii este animat de localnici, majoritatea in varsta dar comunicativi si petrecareti. Incredibil cum mania lor evidenta pentru curatenie si lucrurile asezate in absoluta ordine se combina cu atata veselie si bun simtz. Lumea petrece si nici eu nu stau deoparte. Virago este adapostita in garajul proprietarilor pensiunii, berea curge in valuri iar surpriza cea mare vine la urma: in camera (impecabila) de 25 de euro/noapte e permis fumatul…

Observ in holul pensiunii ceva cutii metalice cu multe etichete, ca o cutie postala mare, de bloc. Sunt nedumerit si aflu rostul ei: toti localnicii au aici cutiuta lor, in care pot depune bani, cat vrea si poate fiecare; in decembrie se deschid cutiile si de banii stransi se organizeaza o petrecere mare, de Craciun, la care toti participa. Si fiecare primeste un mic cadou. Ating cutia si sentimentul de comunitate iata ca-i palpabil. Si ma duc la culcare ingandurat de acesta descoperire, dar cu inima plina ca am cunoscut cativa dintre acesti oameni…

Plec dis de dimineata si intru pe autostrada A2 spre Graz si-apoi  mai departe pe A9, dar la Liezen o iau sanatos prin munti, spre Salzburg. Trei chopperisti nemtzi „suparati”, dinaia ca din filme si cu harlei davidsoane de epoca, ma interpeleaza la un popas pe autostrada si  o bucata  de drum mergem impreuna.  Se intorceau din Croatia iar in spatele imaginii dure se ascund 3 tipi glumeti si care merg linistit si regulamentar… cum motoretele erau din anii `60-`70 si io casc gura, exprimandu-mi nedumerirea in caz de necazuri tehnice, astia imi spun razand ca ei calatoresc insotiti de „doctor” (unul din ei este mecanic profesionist). Cred ca au si cate-o carpishoara in buzunarul de la piept si ca la popasuri mai lustruiesc cu ea mobrele, pentru ca toate trei stralucesc de sa-ti ia ochii…

Multumesc lui Dumnezeu ca scap viu de pe autostrada (fireste, impecabila si circulatia desavarsita) dar covarsitoare pentru mine, este prima oara cand merg pe o autostrada adevarata iar tunelurile – unele lungi de kilometri, unele in curba, cu lumini multe si colorate si zgomotul atator masini, iar eu sandwich intre TIR-uri – ma inspaimanta… Dupa primul tunel opresc sa-mi fac o cruce. Iata motoretele baietilor:

Ma face praf o toaleta de pe autostrada. Nu ma trece dar o vizitez ca pe-un muzeu: cladirea wc-ului este executata in detaliu cu mare acuratete, are pereti din sticla intre care sunt conuri de brad, alei din piatra alba de rau, finisajele sunt impecabile. Toaleta propriu-zisa sclipeste mai ceva ca un diamant iar peisajul din spatele sau imi taie rasuflarea …

Ies cum spuneam de pe autostrada si drumul 145/ E651 spre Salzburg este superb. Curbele sunt potrivite, cat sa merg si eu in voie cu o viteza rezonabila, iar o noua chestie imi starneste atentia: mormane de lemne de foc aranjate artistic, la drum – chiar in fata caselor; austriecii par a se intrece care a aranjat lemnele de foc mai ordonat, ma uimeste nespus aceasta estetica a lemnelor de foc iar floricele vezi la tot pasul… Multi motociclisti (sute de motociclisti) si zeci de masini de epoca pilotate de oameni cu zambetul pe buze savureaza acest drum. Dealtfel, in tot locul sunt indicatoare de circulatie ce te previn asupra vitezei reduse a masinilor de epoca, sunt si multe indicatoare specifice pentru motociclisti, ce indeamna la prudenta. Peisajul este de vis si toate vehiculele de pe drum circula in buna pace. Nu intalnesc specia motociclistului de speed, nici marlanul tip Q7 – si daca ar fi sa judec dupa masinile intalnite, se vede treaba ca pe-aici oamenii bogati au masini de epoca…

Casc gura la refugiul pentru calatorii cu autobuzul local dintr-un orasel austriac – in casuta de lemn fotografiata mai jos asteapta oamenii R.A.T.A … Apoi fotografiez un fel de stand de tir, unde oameni in varsta, unii in costum tirolez, trag cu un soi de arbalete in tinte de lemn ce au zugravite diverse animale – o forma de vanatoare cu care-s perfect de acord. Ca de obicei prin partile acestea de lume – cand interesul meu este observat – si aici oamenii ma invita inauntrul standului de tir, sa fotografiez in voie „jucaria” lor…

Contemplarea muntilor, a oamenilor, a caselor si a tot ce vad cu ochii inceteaza brusc. Cerul deodata se inegreste si rafale de vant imi tintuiesc atentia doar la drum. Intru in prima localitate, cautand un adapost dar se dovedeste a fi o reputata statiune, cu rezonanta istorica: Bad Ischl , reşedinţa montană a familiei imperiale austriece. Fireste, preturile sunt… imperiale. Plec si-mi spun: fie ce-o fi, nu dau o poala de bani pe-o amarata de camera, insa vantul bate cu putere si ma dezechilibreaza, de-abia tin ghidonul drept. Incep sa simt stropii mari de ploaie izbind in viziera de parca ar fi gloantze. Merg cu ochii pe drum dar cu coada ochiului ma uit dupa magicul cuvant: Gasthof.

Il intalnesc la timp cat sa nu ma ud fleasca. Cercetez un loc in care sa opresc, in parcarea plina a pensiunii iar un domn ce pare un ospatar mai in varsta imi face semne viguroase sa las motocicleta chiar in fata intrarii. Pensiunea se cheama Gasthof zur Wacht iar domnul despre care vorbesc se dovedeste a fi dl. Lindenthaler, chiar proprietarul… Este o afacere de familie, au doar cativa angajati cu care proprietarii lucreaza cot la cot. Ezit sa raman, pensiunea este luxoasa si iese un pic din bugetul meu dar vremea nu-mi da de ales. Hotarasc sa raman, asa ca dl. Lindenthaler imi deschide garajul familiei si vorbindu-mi intr-una in germana, muta mai intr-o parte mopedul Puch de colectie, spre a face loc si Viroagei mele langa el, la adapost.

Prin pensiune zaresc fel de fel de detalii interesante si le fotografiez; unul dintre proprietari observa asta si trimite o picolita cu un scaunel, spre a-mi fi mai usor sa pozez obiectele aflate la inaltime. Mi-e bine: s-a pornit o vreme urata cu spume dar sunt la adapost, atmosfera e tare placuta inauntru si chiar daca cei din jur vorbesc aproape doar germana, ne intelegem de minune. Inchei seara ciocnind bere dupa bere cu acesti oameni si  cativa turisti…

De-abia a doua zi spre pranz ploaia se potoleste cat de cat, asa ca-mi vad de drum.

Cerul e din plumb. Si pe o ploaie marunta, mocaneasca, intru in Germania, cu gandul la zilele insorite de pana acum.

CITESTE MAI DEPARTE